Am nevoie de cineva care,
atunci când vin acasă seara,
să mă primească cu un chip zâmbitor,
să mă ia de mână ușor
și să stăm. Doar noi doi.
S-o sorb din priviri
și să-mi pară că-i un vis,
c-am adormit cu geamul deschis
și-a pătruns nestingherită,
furișându-se sub luna ostenită
cu părul ei, negura nopții,
încălcând chiar voia Sorții.
Să-mi spună povești,
să râdem în hohote,
să privim spre trecut,
spre alte lumi,
spre necunoscut
și să nu ne fie teamă
de-nceput
ori de sfârșit.
Să-mi spună ”iubite”,
iar eu să o alint ”micuța mea”,
să-și odihnească mâna ei în palma mea,
iar căpșorul ei să poposească lin
la pieptul meu.
Și, când Timpul, al Clipelor domn,
ne-osândește neclintit la somn,
să o strâng tare în brațe,
să-i simt mireasma
și s-adorm ostenit. De dor.
Până-n zori.
Photo Credit: Unsplash